Mă privea cu ochi din aceia cotropiţi tot timpul de lacrimi. Dar mai era şi privirea umedă a bătrâneţii. Păşea greu, cu genunchii mereu îndoiţi, genunchi moi de trecerea anilor, cocârjată ca un semn de întrebare. Nu-şi ajuta paşii grei cu un baston, n-avea bani de baston. Se sprijinea într-o creangă de copac noduroasă şi îndoită. Necazurile îi araseră fruntea şi obrajii ca o arătură într-un anotimp nepotrivit. Şi totuşi imaginea bătrânei îţi producea un şoc, pentru că ţinea în braţe strânsă la piept o fetiţă de 2 anişori, cu păr inelat, ca un îngeraş din simbolurile iubirii.

Dar fetiţa nu putea să fie asemuită cu un Cupidon, pentru că ea nu era bucălată, nu era dolofană, mesteca un codru de pâine ce-şi pierduse strălucirea pâinii din cauza colbului de pe drumul comunei. Cu o rochiţă mototolită se ţinea strâns de punctul ei de sprijin. Un punct de sprijin bătrân cu mâini cioturoase ca vreascurile, cu pământ pe palme alcătuindu-i o a doua piele. "Să facă cineva în aşa fel încât să-mi vină feciorul acasă. Nu mai pot să-i cresc fetiţa cu o pensie de două milioane două sute”. Suspin de bătrână împovărată peste poate de griji şi treburi. Cum să se ţină după zvârluga de nepoată să nu iasă din ograda care şi gardul îl avea încovoiat de bătrâneţe şi neîngrijire.

"Nevasta lui fiu meu munceşte şi ea printre străini departe de bărbatu-su” suspină bătrânica. Cruntă imagine a satului românesc. Într-o Românie secătuită de locuri de muncă în care preşedintele ţării îi îndeamnă pe români să plece din ţară că n-are să le dea leafă. Se răstea preşedintele Băsescu la medici să plece în cele străinătăţuri că nu li se poate mări leafa; să-şi ia lumea-n cap informaticienii, că nu pot atinge un salariu de 20 milioane lei vechi; să plece asistentele, că nu li se pot achita injecţiile. În spatele fiecărei plecări la muncă în depărtare a românilor se prăbuşeşte familia. Am văzut