Rob al clipei, dar mai ales discipol al Norocului, al Întâmplării, el face credit cu buletinul pentru a-şi lua, inconştient, televizor, maşină de spălat, combină muzicală şi computer lui ăla micu’.

Vineri, pe la şase seara, Focşani, zi de 15 din lună.

În drum spre Găgeşti mă opresc la supermarketul de curând aşezat la marginea oraşului, pe şoseaua de centură, pe dreapta, cum te duci spre Bacău.

Trebuie să iau ceva provizii pentru cât voi sta acasă.

Niciun căruţ la locurile ştiute ca fiind pline de obicei. Parcarea, în schimb, dă peste margini de atâtea maşini.

Când să intru mă opreşte cineva.

Preţul popularităţii dobândite prin apariţia seară de seară la TV.

- Nu mai intraţi, domnule Cristoiu! La casă e o coadă de vreo două ore.

Mă nedumeresc suficient de convingător pentru ca binevoitorul să-şi dea seama că e nevoie de o explicaţie.

Azi, 15 ale lunii, e zi de salariu în Focşani.

Aproape tot oraşul, de cum a luat leafa, a dat fuga la supermarket.

Nu mai e nevoie să merg mai departe cu taifasul.

Ştiu ce se va întâmpla.

Vor cumpăra fel de fel de prostii, seduşi de etichetele de pe rafturile aşezate de o parte şi de alta a coridoarelor largi.

Îşi vor burduşi portbagajul cu fleacuri.

A doua zi, treziţi din beţia shoppingului, vor realiza că nu mai au niciun ban.

Şi vor începe să bombăne împotriva nedreptăţii din România şi, mai ales, să se jeluiască, pentru că sunt constrânşi să tragă mâţa de coadă.

Mi-am amintit scena asta într-o seară, nu demult, când am mers după cumpărături la supermarketul de la Unirii, în Bucureşti.

Rămâi stupefiat văzând balamucul de la supermarket.

Sute de oameni împing cărucioarele printre rafturi, fac cozi la casă, îşi umplu cu vârf şi îndesat vehiculele, se ciocnesc unii de alţii, loviţi de o incredibilă patimă a cumpărătului