La începuturile Dilematecii – luna asta s-au împlinit şase ani de la primul număr –, una dintre rubricile cu totul insolite în peisajul presei culturale de la noi a fost cea a profesorului Vasile Dem. Zamfirescu – „Scriitori pe divan“. I-am făcut propunerea acelei rubrici sub impresia puternică a unor texte interbelice de critică psihanalitică, dar şi după lectura unor volume ale sale, mai ales Între logica inimii şi logica minţii. Regret şi acum dispariţia ei la prima dintre restrîngerile Dilematecii. Se prea poate însă ca această dispariţie să fi fost semnul precoce al transformării presei culturale, în general, dintr-un spaţiu privilegiat al discuţiilor, dilemelor, controverselor, într-unul mai degrabă dedicat informaţiei şi actualităţii pregnante. Sau poate că renunţarea la rubrică a profesorului Zamfirescu ţine de acelaşi sindrom cultural care – ne povesteşte psihanalistul, într-un eseu – exclude clasicul divan din „setting-ul psihanalitic“ doar pentru a fi corect politic în lumea psihoterapiei contemporane. Cine ştie, poate că dacă Dilemateca ar fi putut găzdui nu doar „Scriitori pe divan“, ci şi „Scriitori în terapii scurte“ sau „Scriitori la psiholog“, rubricile, astfel diversificate, ar fi existat pînă azi.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăCert e că nici o altă rubrică dilematică nu a iscat, după ştiinţa mea, atît de multe ecouri contradictorii. Nu ştiu care au fost ecourile personale ale profesorului Zamfirescu; în ce mă priveşte, mi-am asumat o vreme rolul de paratrăsnet al diverselor reacţii. Am fost acuzată inclusiv de opacitate, cînd, într-o ocazie, subiectul rubricii a fost un text semnat de mine în volumul Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Mi s-a spus, atunci, că aş fi masochistă, deşi diagnosticul profesorului Zamfirescu fusese unul de... sadism. N-am cedat, fiindcă jur
