Într-o zi, Mihai Rosus trecea prin Piaţa 700 din centrul Timişoarei. Pe una dintre străzile din apropiere, cîţiva copii ai străzii încinseseră un meci de fotbal cu o minge dezumflată. Ideea i-a venit pe loc: „Ce-ar fi dacă am face o echipă de fotbal cu oamenii străzii?“. Pe vremea aceea, Mihai Rosus era asistent social la o fundaţie care se ocupa de oamenii fără adăpost. Aşa că, în scurt timp, a pus în practică ideea. A făcut echipa. A găsit apoi şi un teren, unde să se antreneze, undeva în spatele bisericii Metanoia, la marginea oraşului.

Au trecut de atunci aproape cinci ani. Între timp, au aflat că în lume se joacă de mult un fotbal al străzii, cu reguli speciale, diferite de ale celui clasic: terenul pe care se joacă este mai mic (22 x 16 m), o echipă are patru oameni, dintre care unul este portar, o repriză durează şapte minute, iar un meci are două reprize. Există şi un campionat mondial al fotbalului de stradă jucat de oamenii străzii. Din 2008, la acest campionat participă şi echipa României. În 2008 – în Australia, 2009 – Italia, 2010 – Brazilia şi 2011 – Franţa.

Întîlnirea mea cu doi dintre „fotbaliştii de stradă“ a avut loc undeva aproape de ora prînzului. Mi se spusese că băieţii dorm pînă mai tîrziu pentru că noaptea îşi găsesc de lucru prin campusul universitar: fac curăţenie în vreun bar, după ce pleacă ultimul client, ajută la descărcarea mărfii sau păzesc un magazin, şi mai cîştigă un ban. Aşa că, spre prînz, îi cunosc pe Dani şi pe Cristian.

DE ACELASI AUTOR Vieţuitorul muntelui La capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare În faţa şi în spatele calculatorului Cinematograful din insulăDani are 21 de ani şi a fugit de acasă la 6 ani, împreună cu fratele lui mai mare, sătui de certurile părinţilor. Curînd, cei doi fraţi aveau s-o apuce pe drumuri diferite, aşa că Dani s-a trezit singur, în Timişoara. Viaţa lui a oscila