În primii doi ani de după Revoluţie, la Primăria Bucureştiului se perindaseră nu mai puţin de patru primari. Pe atunci nu erau aleşi, ci numiţi şi subordonaţi Guvernului. Primele alegeri libere de după comunism, în 1990, fuseseră parlamentare şi prezidenţiale. Cînd am auzit prima oară pe cineva spunînd că nu se poate vorbi de democraţie în România, atîta vreme cît primarii sînt numiţi, şi nu aleşi, am fost uimit. Pur şi simplu, nu mă gîndisem vreodată la asta. Am recuperat însă destul de repede ideea iar la primele alegeri locale eram „pe baricade“.

Grupul nostru, destul de eterogen, era format din oameni de multe vîrste şi profesii, entuziaşti şi, la vremea aceea, cam naivi din punct de vedere politic. Una din spaimele cele mai mari era că printre noi ar putea fi infiltraţi foşti securişti. La oportunişti şi impostori nu ne gîndeam ca la un pericol, ni se păreau cel mult nişte accidente. În ochii noştri, existau doar două feluri de politică: cea restauratoare a moştenitorilor comuniştilor şi cea a opoziţiei democrate, despre care gîndeam că nu poate fi făcută decît în interes public, nu personal.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorVenirea afişelor a provocat un moment de febrilitate. Invidiasem tare mult ideea bulinelor galbene de la trecutele alegeri prezidenţiale, pe care scria „Eu votez Ion Raţiu preşedinte“. Săreau în ochi, se puteau lipi oriunde şi, de cele mai multe ori, ajungeau pe afişele concurente, mai precis chiar pe zîmbetul lui Ion Iliescu. Noi nu aveam aşa ceva, dar am fost mîndri să constatăm că afişele noastre sînt lucioase, „moderne“, „occidentale“. Era semnul că avem sprijin şi şanse, că există fonduri pentru campanie. Deşi candidatul puterii – Cazimir Ionescu – avea parte de nişte afişe pe care noi le consideram urîte. Fiind deja turul al doilea, toţi „oamenii de bine“, cum se