Proastă, foarte proastă,

ziua aceea de joi, spre prînz, cînd

a sunat telefonul şi o voce pe care o cunosc de peste 60 de ani de viaţă şi activitate (contra)revoluţionară,

vocea unui prieten cu care de mult nu mai e uimitor că, fără să ne auzim zilnic, ne potrivim în toate generalizările şi detaliile acestei bătrîne modernităţi,

m-a întrebat:

„te deranjez...? sper să nu te superi, dar azi ai o greşeală în articolul tău... Ultimul ţărm nu e al lui Kubrick... ştiu Kubrick pe dinafară... e al lui...“

şi i-am spus imediat:

„e al lui Kramer! Stanley Kramer... Corabia nebunilor... ...„sper să nu te superi pe mine, dar între noi...“ „ştiu, noi, cinefilii... cum să mă supăr? mă supăr pe mine...“

şi am bătut cîmpii, cu Oscar Werner şi Simone Signoret de pe corabia aceea, pînă la situaţia din Siria şi Israel,

l-am asigurat că voi face o erată,

începusem deja să mă prelucrez: „nu exagera!... nu te zdrobi!“

şi, ca de obicei în asemenea cazuri de erată, îmi apăru instantaneu, cine altul decît Acela care bătea, acum 100 de ani,

telegramă de la Berlin la Universul, pentru o virgulă,

inutil, ca de obicei,

nu pot să nu mă exagerez în asemenea catastrofe,

îmi cade pe cap universul, cu „u“ mic,

cum de-am făptuit-o? de ce?

(mai apare, reflex condiţionat, şi N. M., criticul care era citit, pe vremuri, în fiecare joi, care îmi jurase că nu-l interesează nici o greşeală de tipar)

era clar, prea clar de ce,

veşnicul diagnostic al lui Kafka:

graba şi lenea, lenea şi graba omului,

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la românimi-a fost lene să verific în dicţionar al cui e Ultimul ţărm, îl ştiam prea bine, cu Ava Gardner, cu Fred Astaire, care nu dansa, nu cînta, conducea o maşină de curs