Vîrful neobrăzat al artei performative europene s-a înfipt în pămînt belgian, sol fertil pentru artiști locali sau adoptați, toți în avangarda fenomenului. De aici vin Jan Fabre sau Wim Vandekeybus și tot de aici a venit la Sibiu Jan Lauwers cu spectacolul Casa Cerbilor realizat la Needcompany, a treia parte din trilogia Sad face – Happy face. Ca și polonezul Grzegorz Jarzyna în Între noi totul e bine, Jan Lauwers chestionează naționalismul din perspectiva conflictului interetnic care a izbucnit în centrul Europei în anii '90. Una dintre dansatoare a primit vestea că fratele ei, jurnalistul de război Kerem Lawton, a fost ucis în Kosovo. Pornind de la această situație reală, Lauwers pune problema modului în care apartenența la o națiune ne mai poate determina astăzi existența și dacă arta are capacitatea de a exprima realitatea util și viabil. Cum s-ar putea transforma formula „a muri pentru țară" în „a trăi pentru țară" și cum s-ar putea povesti asta?

Prologul îi prezintă pe dansatori în cabine. Planurile sînt multiple, în fiecare colț de scenă se întîmplă ceva astfel încît fiecare spectator își poate alege propria poveste. Scene erotice construiesc și deconstruiesc cupluri și grupuri, umorul și drama se potenţează reciproc, moartea apare și ea sub forma unui superb cadavru feminin (frumusețea perfectă a corpurilor goale sterilizează orice urmă de erotism). Eros și Tanathos deschid astfel un basm modern într-o cheie postdramatică. Pe parcurs, actorii chestionează modul în care poate evolua o poveste chiar în timp ce o spun. Povestea este terifiantă și vorbește despre succesiunea irațională a crimelor în timp de război, gratuitatea violenței și „datoria" de a fi agresiv într-un conflict. Hălci din trupurile sfîrtecate ale unor animale se prăbușesc înfundat pe scenă - metafore ale victimelor războiului - în timp ce actorii cîntă și dansează printre cadavre. P