Încep acest articol, azi, 4 iunie, cînd la Roland Garros se trece abia la meciurile pentru optimi, fără să ştiu deci care vor fi semifinalele şi finala; finala – îndrăznesc să zic – nu mă interesează, ea nu va putea umbri strălucirea acestui eseu al romancierului englez Geoff Dyer, citit în Courrier International, tradus pe două pagini din revista Prospect de la Londra; nu-i voi dezvălui titlul decît la urmă; pînă acolo, mă grăbesc să precizez că nu trebuie să fiţi de acord cu toate originalităţile acestui text.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniDyer porneşte de la o foarte personală – autoironică nu o dată – descriere a tenisului ca un joc „imens de greu“ pentru oricine îl practică, fie ei începători sau performeri, indiferent ce prăpastie îi desparte. În nici un sport, numărătoarea punctelor nu are asemenea caracter infernal, ratările şi reuşitele putînd să te transporte în cîteva minute din adîncul unui iad pînă la paradisul unei victorii; întorsăturile unui game nu au termen de comparaţie – fotbalul, desigur, fiind cel mai la îndemînă: „la fotbal, condusă cu trei zero în ultimele trei minute, nici o echipă nu mai are vreo şansă, pe cînd la tenis, la 0-30 într-un game, eşti la un pas de eşec, dar totodată la cinci puncte de izbîndă... Este exact ceea ce face din tenis un spectacol pe cît de pasionant, pe atît de obositor pentru nervi şi cu atît mai greu de descris“. Venind parcă la fileu, romancierul englez nu ratează această lovitură stilistică: „a povesti un meci de tenis ridică aproape aceleaşi probleme ca o scenă de sex: tot ca acolo nu sînt implicate decît două persoane (sincer, meciurile de dublu nu-s prea interesante) iar lexicul, între ele, restrîns la infinite variaţiuni pe seama loburilor, voleurilor, reverurilor şi, dincolo de verbe c