Tot mai puţini şi mai trişti, cei care au supravieţuit calvarului deportărilor staliniste se adună an de an, pe 13 iunie, la aceeaşi stană rece din faţa gării. O acoperă cu flori, amintiri şi lacrimi.

Îşi plâng în tihnă durerea ce le frige sufletele la fel de sfâşietor şi după şapte decenii de la acea noapte de groază când au fost ridicaţi, încărcaţi în vagoane de vite şi duşi în siberii. Ritualul se repetă pe 6 iulie, când sunt comemorate victimele celui de-al doilea val de deportări, din 1949.

De trei ani, la piatra comemorativă care aşa şi n-a devenit monument, vin şi mai-marii ţării. Cei democraţi şi liberali. Cu aceleaşi discursuri şi promisiuni electoral-sentimentale: „vom înălţa...", „nu vom uita...", „e de datoria noastră să vă susţinem...", „guvernul / primăria / parlamentul / partidul va face tot posibilul..." ş.a.m.d. Oamenii cu durerea întipărită pe chipuri şi cu panglici tricolore prinse în piept îi ascultă cuminţi şi speră că, poate, la anul...

De doi ani, aceeaşi mână de oameni se adună ciorchine şi la o altă piatră, la fel de jalnică şi de rece. Pe 28 iunie. La „piatra lui Ghimpu" din faţa Guvernului. În peste 20 de ani de când ne credem liberi şi independenţi cam atât ne-a dus capul să facem pentru a cinsti memoria a sute de mii de suflete chinuite de regimul comunist. Să instalăm doi bolovani.

Nu ne-a ajuns însă minte şi curaj să scăpăm de alte pietre, multe şi hâde, care ne sluţesc ţara şi, ca un balast, ne trag la fund, în mocirla trecutului sovietic, de care nu mai putem scăpa. În 2012, zeci de „soldaţi-eliberatori", lenini, tancuri şi alte monstruozităţi de beton şi metal rămân neclintite pe postamente, spre fericirea sutelor de dodoni, şelini, voronini şi alţi rătăciţi ai neamului care se închină la ele cu pietate partinică.

Am aşteptat că actualii guvernanţi vor lua o decizie tranşantă şi ne vor scăpa, încetul cu