Marţi, 5 iunie 2012, orele 17,30: moment tulburător şi evident emoţionant (chit că sobru drapat), la Teatrul Naţional din Bucureşti. Consiliul artistic, din care, cu onor&plăcere, fac parte de cîţiva ani, ca outsider simpatetic (alături de Radu Beligan, Sanda Manu, Marina Constantinescu, Liviu Dorneanu, în galeşă partidă cu insider-ii Ion Caramitru, Ilinca Tomoroveanu, Alice Georgescu, Adriana Popescu, Violeta Popa) dezbate viziunea lui Alexandru Dabija asupra contondentei constelaţii fatalism-isteria cîştigului-nenoroc-demonism (altfel zis: tripleta ingenuitate-speranţă-nebunie), în schiţa lui Caragiale Două loturi. Ceea ce a coincis cu primul „şnur“ din istorie în noua Sală Mică a Naţionalului. Cum ar zice chivuţele prinse de regizor în caruselul duhnind a prune sfarojite, am făcut safteaua noii săli. O sală cam bunkeroasă, după gustul meu, cu maniacalul exces ceauşist de ciment, de unde şi acustica de peşteră goală, dar pe care precis o va umaniza cochetăria experimentelor scenice de studio. Iacă, totuşi, că şantierul care părea că se va întinde pînă în veacul 22 dă semne că-n toamnă-iarnă se va putea intra regeşte la TNB.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări A mai trecut un tîrgSlavă, Domnului, Alexandru Dabija nu se lasă şi ne debusolează din nou. Crîncen, provocator, ameţitor, istovitor aici, dar magnetizant. După avalanşa îngreţoşărilor micţionare din Noaptea furtunoasă ieşeană – răscumpărată din plin, ce-i drept, de Scrisoarea de la Teatrul de Comedie – şi după frumos desenata, dar cam agasanta bizarerie goescă de la Odeon, Dabija campează direct, masiv, trepidant, în cea mai nouă obsesie a exegezei caragialiene: tema cruzimii isteroide. Şi, colateral, a predestinării, demenţei furibunde şi vieţii ca vis diabolic. Adică dat dracului, literalmente. Totul mixat cu încercănata conştiinţă (caragialiană, cioraniană şi
