La 20 iunie 1957

– aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 –

la 20 iunie 1957,

mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani,

eram cu o zi înaintea solstiţiului

(Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat)

ştiam că a doua zi va fi 21 şi că tot de a doua zi

nu voi mai avea dreptul să intru în redacţia aceea literară unde lucrasem 7 luni,

cu leafă, fără să apară vreun număr,

o redacţie foarte simpatică,

Mihu Dragomir, săracul, îmi explicase, chiar în ziua aceea, că nu se aprobase locul meu în schemă, „eşti la bête noire acolo, la secţie“,

să fac ce cred, lui îi părea rău, se zbătuse pentru mine – şi chiar se zbătuse! –

dar să mă ţin bine, fiindcă nimeni nu a murit din asta,

am luat-o, deci, pe bulevardul filmelor, pe „6 Martie“,

nu într-atît de mohorît ca să nu mă gîndesc că

mîine, pe 21, este ziua de naştere

a unei femei de care mă îndrăgostisem, proaspăt şi inaccesibil, care nu se uita la mine,

cum să nu-i fac un cadou, ceva, un fleac, un nimic, însă semnificativ

cînd

traversînd de la ARPA la Grădina Progresul

– exact unde-i blocul în care locuieşte Alecu Ghilia –

văzui anunţat pe un afiş fără urmă de poză că rulează

STAN ŞI BRAN STUDENŢI LA OXFORD

Am rămas trăsnit.

Nu mai văzusem Stan şi Bran în Bucureşti de un veac.

Fuseseră interzişi, o ştiam, o uitasem, îi uitasem,

muriseră în timpul Războiului Rece, am intrat

tremurînd ca un mînzo-viţel, recuperîndu-i imediat,

era filmul cu jocul acela al degetelor lui Stan care-l înnebuneşte pe Bran

(Malraux povesteşte sau fantazează că în 1934, la Moscova, în vila lui Gorki, a încercat să i-l arate şi lui Stalin, care îl întrebase ce mai e nou pe la Paris)

Bran neputîndu-ş