● Prometheus (SUA, 2012), de Ridley Scott.
Prometheus, primul SF al lui Ridley Scott de la epocalul său un-doi cu Alien (1979) şi Blade Runner (1982), e o operă de bătrîneţe, cu călcătură apăsată (de VIP, adică very important picture) şi ambiţii sumative. Nu numai că explică originea creaturii din Alien şi repune problema Blade Runner-iană a existenţei sentimentelor la androizi, dar se mai şi ia în piept cu marile întrebări din categoria „ce căutăm noi în universul ăsta?“: la fel ca Stanley Kubrick în 2001 (şi la fel ca Terrence Malick în Pomul vieţii), Scott începe prin a pune în scenă o variantă a genezei – el şi scenariştii săi optînd pentru un scenariu à la Erich (Carele zeilor) von Däniken, cu tot cu obligatoriile trimiteri la mitologia greacă.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Grosul acţiunii se desfăşoară însă în 2093, cînd o navă spaţială acostează pe o planetă – punct de plecare al unor posibile semnale din partea presupuşilor noştri creatori (sau „ingineri“, cum sînt numiţi în film) extratereştri. Echipajul navei constituie o salată amestecată cît de bine s-a putut, după criterii de rasă, clasă, gen şi raportare la „marile întrebări“: aristocraţia e reprezentată de o corporatistă rece (Charlize Theron); proletariatul – de pilot (un afro-american) şi de copiloţi (dintre care unul e asiatic); intelectualitatea – de cîţiva arheologi, geologi etc., printre care şi o creştină practicantă (Noomi Rapace); alături de corporatistă, aceasta din urmă susţine tradiţia girl power a seriei Alien (chiar dacă, tot prin tradiţie, pînă la sfîrşitul filmului ajunge s-o susţină îmbrăcată numai în desuuri); şi toţi aceştia îi vorbesc de sus androidului David (Michael Fassbender), care combină blonzimea solară (şi ambiguitatea sexuală) a lui Peter O’Toole din Lawrence of Ara
