În 2013, cinematograful clujean Arta împlineşte suta de ani. A funcţionat fără întrerupere de la inaugurare pînă în februarie anul acesta. S-a mai redeschis doar în perioada Festivalului de Film Transilvania (TIFF). Vizitatorilor ocazionali, ca mine, sala le sare în ochi prin arhitectura blînd-bătrînească de început de secol XX şi le menţine interesul (între altele) graţie celor mai confortabile fotolii peste care am dat în toate sălile din România.

E – era? – un cinematograf un pic altfel. Parte, în vremea din urmă, a reţelei paneuropene Eurimages, difuza (şi) filme alăturea cu drumul, ciudăţenii finlandeze, italieni recenţi etc. Nicu Mihali, fost student la Literele UBB-iste, îşi aminteşte cum, la începutul mileniului, încerca să identifice Clujul în spotul Eurimages de dinaintea fiecărei proiecţii: „Era o mîndrie pe care o puteam simţi doar acolo – Clujul pe lista cu oraşele importante care aveau, şi ele, cinematografe de acest fel. Cam de atunci a început să-i scadă şi popularitatea“.

Iar popularitatea a scăzut accelerat. Am încercat cinematograful, în afara festivalului amintit, la o proiecţie cu An Education din 2011: am fost cel de-al doilea spectator şi mi s-a spus că am prins o zi aglomerată. Clujenii confirmă, pe de altă parte, că instituţia a avut o problemă de percepţie publică. Nicu Mihali povesteşte că „se răspîndise vestea că cei de la Arta au început să dea numai filme proaste. Dintre filmele «proaste» pe care le-am văzut acolo îmi amintesc de Omul fără trecut al lui Aki Kaurismäki, de Camera fiului, de Nanni Moretti, de Dogville-ul trier-ian. Tot acolo am văzut Sex and the City, prima parte, la pachet cu cea mai mare ruşine pe care am îndurat-o într-un cinema: într-o sală plină-ochi cu femei, eu – cu barbă de o săptămînă. Nici dacă veneam rujat şi cu pantaloni roz mulaţi nu atrăgeam atenţia mai tare.“ Administrată pînă de curînd de Reg