Cultura dă oricui se apropie de ea lecţii supreme. Să citeşti Platon sau Ian McEwan (eventual cu creionul în mînă), să asculţi Bach sau Leonard Cohen, să priveşti un Titian sau un film de Milos Forman şi, mai ales, să stai să vezi ce mişcă fiecare dintre aceste experienţe în tine, să iei răgazul reflecţiei după fiecare dintre aceste vizite şi apoi, eventual, să scrii ce gînduri ai, să împărtăşeşti şi să asculţi ce au de spus şi alţii care au avut aceeaşi experinţă – iată un drum spre cultură. Să faci aşa ceva regulat şi atît de des, pînă cînd simţi că nu mai poţi fără – abia atunci ai devenit o fiinţă culturală. Cînd cultura intră în tine, devii dependent de ea, subjugat de ea, determinat de ea. Aşa, cred, decurge împătimirea de cultură. Şi dacă se realizează la vîrste fragede, la vîrstele fireşti ale debutului în ale gîndului, atunci cursa e lungă şi plină de satisfacţii. Dar această împătimire se poate realiza oricînd.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pacePreferabil sau chiar obligatoriu, aş spune, pentru omul politic este ca această împătimire să se fi realizat înainte ca el să înceapă cariera politică. Poate că cea mai importantă lecţie pe care omul politic o poate primi prin exerciţiul cultural este cea despre propria situare. Ce eşti, de fapt, cînd eşti şef de stat sau de guvern, ministru ori parlamentar, şef de partid sau pur şi simplu baron local? Cei din jur îţi spun adesea cum eşti, dar te flatează slugarnic, de cele mai multe ori. La vocile acestui cerc de prieteni politici sucombă, în general, bruma de spirit autocritic pe care omul politic o are. Nici în cei care-ţi sînt împotrivă nu poţi crede prea mult: întîi, pentru că spiritul concurenţei politice îi face să fie mereu pe lîngă adevăr în ceea ce te priveşte şi, în al doilea rînd, pentru că şi ei sînt ca tine. Nici introspecţia nu ajută mu
