De ceva vreme, întreaga dispută politica s-a mutat pe terenul fragil al cercetării. Ar fi fost poate bine să nu devină o miză politică, dar este o bună ocazie, pe care o vom rata cu siguranţă, de a face cel puţin un bilanţ, dacă nu o curăţenie atît de necesară. Aşa că mă irită ipocrizia noastră a tuturor. Brusc, am descoperit că în România se plagiază, tot brusc am aflat că lucrările de doctorat sînt făcute cam de mîntuială, la fel de brusc ni s-a spus că numai cine nu vrea nu este doctor sau profesor universitar, şi că mai mult de jumătate dintre politicienii români sînt fie doctori, fie profesori universitari. Cum s-a ajuns aici? Cu complicitatea noastră, a tuturor.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriMai întîi de toate, plagiatul se predă în mai toate centrele universitare din România. Prin facultăţi puţini sînt asistenţii, lectorii, conferenţiarii, profesorii care se lasă prinşi în jocul adevărat al formării academice. Că de vină vor fi salariile mici sau lipsa vocaţiei sau lipsa experienţei sau... se pot găsi atît de multe justificări... un lucru este cert: puţini sînt cei care se implică în lucrul cu studentul, puţini sînt profesori cu adevărat. În cea mai mare parte a timpului, la seminarii se citesc referate interminabile şi plicticoase, compilaţii după unii şi alţii, plagiate nevalidate încă, licenţele sînt alte compilaţii plicticoase, masterele – un pic îmbunătăţite, aproape niciodată citite de la cap la coadă, aproape niciodată notate pentru contribuţia originală. Şi doctoratele... Cohorte de candidaţi aşteaptă, spăşiţi, un sfat de la „marele profesor“, un fir care să-i ducă către ceva, un ajutor, orice... Dar „marele profesor“ nu are niciodată timp, întrucît „marele profesor“, de dragul soclului pe care este aşezat, acceptă cohorte