(Articol apărut în Dilema veche, nr. 190, 27 septembrie - 3 octombrie 2007)

După cum se poate observa, acest text este semnat de autorul lui. Ceea ce nu se observă aşa uşor este faptul că autorul lui de fapt nu are nici un drept, nu este îndreptăţit sau abilitat să îl semneze. Din două motive: (1) pentru că va susţine că furtul intelectual nu este o problemă (deci oricînd acest text poate fi utilizat de oricine) şi (2) pentru că teza autorului se poate rezuma aşa: "autorul" nu există, operele de tip intelectual sînt în fond opere colective, iar drepturile de proprietate exclusiviste (privite ca drepturi morale) sînt nejustificate.

Poziţia radicală pe care mă aflu nu implică o universalizare: oricine se poate considera autor unic (şi autoritate), oricine îşi poate clama dreptul de exclusivitate asupra produsului său intelectual, oricine poate impune restricţii în utilizarea ulterioară a operei sale finite (de la adaptarea cinematografică pînă la citarea pe bloguri), orice autor poate insista ca editorii să-i respecte aceste cerinţe, orice editor poate impune ce copyright vrea pe cărţile editate de el (la fel şi în cazul producătorilor muzicali). Scopul meu va fi să pun cîteva întrebări asupra actualului sistem de protecţie a proprietăţii intelectuale şi asupra justificării sale reale sau nu. Cei care fură sînt hoţi, dar oare hoţul nu are un rol principal de regularizare a întregului sistem de tranzacţii în care ne aflăm? De ce nu toţi fură, ci numai cîţiva? De ce să îl blamăm pe hoţ, cerîndu-i plata daunelor, în loc să-l punem la o masă a negocierii cu "autorul" lezat? Cu ce este mai vinovat un hoţ, iar autorul mai inocent? Întrebările mele nu sînt de fapt ale mele, ci o adaptare mascată a unor idei care i-au adus lui Ronald Coase Premiul Nobel în 1991. Faptul că le utilizez acum e rezultatul unor cursuri ţinute de profesori în timpul facultăţii. Şi a u