Mulţi români ştiu deja cum sînt străduţele oraşelor din Italia sau Grecia. Acelea atît de înguste încît razele soarelui nu ajung aproape niciodată la caldarîm şi pe care abia dacă poate pătrunde o maşină. De cele mai multe ori, cînd intri pe o asemenea străduţă ai impresia că se înfundă. La un moment dat, îţi apare în faţă un gard sau un zid de piatră şi îţi vine să te întorci. Cînd ajungi însă pînă acolo, la acel gard sau zid, constaţi că în stînga ori în dreapta se deschide o altă stradă, o altă cale. Nimic nu e pierdut şi, la fel ca în pasenţa lui Napoleon, aproape de fiecare dată există o ieşire pe unde-ţi poţi continua drumul. Prima oară am avut senzaţia asta la Atena, prin labirintul străduţelor din Plaka, unde am fost uimit să descopăr că, în ciuda aparenţelor, nici o stradă nu se înfundă. Treci pe lîngă curţile minuscule ale caselor, aproape că te freci de locatarii care trebăluiesc prin ele, priveşti cu neîncredere spre capătul uliţei ce pare a nu duce nicăieri, cînd, deodată, după colţ, se iveşte o nouă posibilitate, un alt început.

La fel e prin oraşele italiene, prin micile cetăţi toscane aşezate pe vîrfuri de deal. Veneţia e un adevărat labirint, tot aşa şi oraşele din Creta, acolo unde s-a născut şi mitul labirintului păzit de groaznicul Minotaur.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorLa polul opus sînt, cum bine ştim, oraşele americane, cu bulevarde largi şi reţele de străzi rectangulare, unde totul e foarte clar şi chiar numerotat. Ai zice că oraşele au fost construite după mintea locuitorilor, mai organizată sau mai imaginativă, mai rectangulară sau mai întortocheată. De bună seamă că şi istoria mai lungă sau mai scurtă a unui oraş îşi spune cuvîntul asupra dezvoltării. Acolo unde s-au suprapus mai multe civilizaţii, structurile se complică. Dar urbaniştii şi arhitecţii ştiu să anal