Iată un fapt tulburător: premierul României e acuzat că a comis un act sfruntat şi impardonabil de plagiat. Dată fiind amploarea sa, nu poate fi doar o scăpare, un accident datorat neatenţiei. E un act conştient şi făţiş de dispreţ faţă de onestitatea intelectuală, care se naşte, ca orice plagiat intenţionat, dintr-un simţ distorsionat al autorizării, o leneşă nepăsare intelectuală, o tendinţă de mitomanie premeditată, un periculos deficit de etică sau, pur şi simplu, ignoranţă. Oricare variantă ai alege, nu este un atribut pe care să-l doreşti pentru un prim-ministru.

Şi totuşi, nu asta mă deranjează cel mai mult.

Ce-a urmat după această dezvăluire? Jurnaliştii, mulţumind Cerului pentru un aşa scandal (autentic, de data asta), se reped salivînd şi împiedicîndu-se unii de alţii să întoarcă problema pe toate feţele. Canalele TV îşi aruncă năvoadele şi aduc în studio tot felul de invitaţi. Ziarele publică articole pline de amănunte, cu titluri care-ţi taie respiraţia. Site-urile şi blogurile se umplu de opinii şi comentarii – care critică sau apără. E teribil! – strigă toţi într-un glas.

Dar aş fi curios să aflu cîţi dintre aceşti jurnalişti, care mai tîrziu (sau a doua zi) s-au întors în redacţii pentru a-şi scrie articolele, au dat un search pe Internet şi au găsit citate, fraze, informaţii sau chiar paragrafe întregi pe diverse site-uri, pe care le-au folosit apoi în articolele lor, fără a cita vreo sursă.

Da, acum, cînd presa a devenit, în sfîrşit, riguroasă în legătură cu acest subiect ajuns brusc „o nouă religie“, cum se spune, acum ar fi momentul potrivit să aflăm şi noi de unde îşi ia ea însăşi – presa – informaţiile, relatările despre liderii din alte ţări, citatele provenite din celălalt capăt al lumii, imaginile cu inundaţii din Timbuktu, inutilele filmuleţe cu pisici dansînd, îmbrăcate în rochiţe hilare. Pentru că a nu cita sursa es