În noiembrie 2009 apărea în „Convorbiri literare” partea a doua dintr-o cronică amplă a mea despre poezia lui Grigore Vieru. În total au fost patru episoade în patru numere ale revistei (octombrie, noiembrie, decembrie 2009, februarie 2010); şi întregul text critic a fost solicitat pentru a fi inclus într-un volum dedicat lui Vieru. Fireşte, am acceptat. Iar volumul a apărut: Grigore Vieru, poetul, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, coordonator Mihai Cimpoi, colecţia „Academica”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 464 p.
Pe 17 septembrie 2010, am citit cu veselă stupoare, pe site-ul ziarului „Jurnal de Chişinău”, articolul Un furt intelectual la drumul mare. Din exemplele oferite de către dna Cornelia Pascaru (căreia îi mulţumesc încă o dată), să-l selectăm pe primul. La pagina 79 a volumului, un fragment din textul meu:
„Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei «de pe margine de Prut» pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa mea descoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: «Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva / Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată, / Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea. // Las' că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: