Bîntuie prin multe dintre primăriile oraşelor din România obsesia oraşului-Barbie. Un oraş disproporţionat (de multe ori chiar ca siluetă şi consistenţă), un oraş livrat la pachet cu o „garderobă“ îngînînd ultima modă, un oraş care mimează bunăstarea cu accesorii din plastic vopsit, un oraş în care murdăria şi ruinele se ascund sub fard gros, un oraş în care a reabilita sau a restaura pare a fi mai complicat şi infinit mai neprofitabil decît a demola, un oraş în care se pot imagina cu uşurinţă autostrăzi suspendate peste străzi cu asfaltul mîncat, rapid inundabile la prima ploaie, un oraş în care se bifează piste pentru biciclete şi rampe pentru persoane cu dizabilităţi fără ca vreunele să fie, de fapt, utilizabile. Un oraş în care tăierea de panglici a devenit preocuparea principală.
O iniţiativă a Primăriei Bucureştilor, declanşată deja de muncitori cu lopeţi şi tîrnăcoape, ar urmări o reamenajare radicală a spaţiului din jurul fîntînii de la Universitate. Poate că era momentul. Îngrămădeala de tarabe şi chioşcuri, un spaţiu urban central dar întotdeauna negociat de un bulevard, o staţie de taxi şi o parcare, nelipsitul miros de urină, vînzătorii ambulanţi amestecaţi cu aurolaci gata oricînd de o baie estivală în bazinul circular din beton, iată tot atîtea motive pentru a aplauda, la o primă vedere, iniţiativa Primăriei... Aflu, însă, cu surprindere că reamenajarea implică şi demolarea fîntînii, respectiv înlocuirea acesteia cu una „săltăreaţă“ de genul celor din pieţele Sibiului şi Braşovului.
Nu s-au găsit însă timp şi disponibilitate pentru organizarea unui concurs de urbanism precum cel care a vizat zona cu statui din faţa Universităţii. Acel moment care părea că promite ieşirea dintr-o păguboasă cutumă a cooptării opţionale a marii mase a specialiştilor, mai ales în cazul unor lucrări cu impact amplu, rămîne fără vreo urmare. În cazul spaţiului