Cînd era în clasa întîi sau a doua, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia. A citit-o pînă seara şi apoi încă de cîteva ori, în zilele următoare. Era o gogomănie anevoios versificată, a cărei comercializare în şcoli ar fi trebuit interzisă odată cu pachetele de junk food. Şi, cu toate că învăţase, nu mai ştiu de la cine, să exclame de cîte ori dădea peste o carte care nu-i plăcea: „Săăăracii copaaaaci!“ (păcat, adică, de copacii retezaţi pentru hîrtia pe care fusese tipărită cartea), povestea cu robotul n-a intrat vreodată în categoria asta care isteriza pînă şi pisica, speriată de acutele pe care copilul le lua cînd compătimea arborii sacrificaţi. Cînd am întrebat-o, zilele trecute, cum se numea cartea cu robotul, pe care a citi-o de nenumărate ori (şi pe care n-am reuşit s-o fac pierdută, oricît m-am străduit), m-a privit cu reproş: iar aveam să scriu despre cărţile ei, numai ale ei, care n-o privesc „cu înfumurare“ din rafturile bibliotecii mele.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăÎntrebarea pe care ea mi-a pus-o atunci (şi la care n-am putut să-i dau un răspuns mulţumitor) rămîne şi acum, după opt ani, cînd încerc s-o fac să „comute“ spre cărţile serioase pe care eu le citeam la vîrsta ei. M-a întrebat, cînd a venit cu cartea acasă şi eu am răsfoit-o: „De ce e proastă?“. Cum îi explici cuiva de ce cartea care îi place lui e o novelă repetată, recondiţionată, reşapată? Nu funcţionează şi în literatură argumentul (democratic) al gustului, de vreme ce, în cazul criticii, „comunitatea de gust“ încă mai e dublată (pe alocuri) de o comunitate de influenţă? Nu e deloc uşor, să recu