Ion Dichiseanu (78 de ani) le mulţumeşte şi astăzi maghiarilor pentru o decizie care i-a salvat viaţa. Se întâmpla în anul 1944, când îndrăgitul actor se afla într-un bou-vagon. Direcţia: lagărul nazist din Salzburg.
„Ai pus şi miere? Ai dichisit-o pe placul meu, da? Eşti o miere de fată!", îi spune Ion Dichiseanu chelneriţei care-i aduce cafeaua. Ea îi zâmbeşte cu ochii-n pământ, el îi zâmbeşte pe sub ochelari, cu sprânceana ridicată, cum se face. Un mic flirt, de cafenea, doar n-o să se supere careva. Ion Dichiseanu nu trăieşte din gloria vremurilor trecute.
A fost frumos, dar a fost, gata! E-adevărat, păstrează-n memorie şi iubirile de-atunci, dar mai mult le ştie pe cele de-acum, că nicio domnişoară nu-i scapă! Şi-apoi spune că e timid, că disimulează, că-i vine greu să-şi depăşească emoţiile, că are o fire mai rezervată. Şi le soarbe din priviri pe fete, le vrăjeşte de nici nu mai ştiu cum să roşească. Mare figură mai e şi domnul Dichiseanu!
„Weekend Adevărul": De unde vine, domnule Dichiseanu, numele dumneavoastră?
Ion Dichiseanu: Străbunicul meu, pe care-l chema Grigorescu, când s-a dus să-l declare pe tata, bătrânul de la primărie, care înregistra pe cei care vin pe lume, nu prea auzea bine. „Gri-go-res-cu!" „Ăăă?" „Sunt din Di-chi-seni". Şi ăla a înţeles Dichiseanu. Eu sunt, deci, băiatul lui nea' Fănică Dichiseanu. Am fost inspirat şi l-am întrebat pe tatăl meu: „Tăticu', dar de unde vine numele nostru? Că Dichiseanu în România nu prea... De Dickson am mai auzit, dar de Dichiseanu nu". Mi-a povestit atunci această întâmplare. Tata, fiind ceferist, în fiecare gară a făcut câte un copil. Eram nouă copii acasă - cinci fete şi patru băieţi! Mai trăim trei: Aurel de la Constanţa, Anişoara din Bucureşti şi eu.
V-aţi petrecut copilăria în Adjud?
Până la 9 ani, când s-a întâmplat ceva teribil: fiind cefe
