După ce în articolul de săptămîna trecută am dezvăluit cîte ceva despre felul în care se fac unele tabere în ziua de azi, mă gîndesc că poate n-ar fi tocmai neinteresantă povestea unor tabere de altădată. De regulă, înainte de 1989, taberele se făceau în spaţii amenajate în mod special pentru aşa ceva, nu ca acum – în hoteluri sau pensiuni particulare alese pe cine ştie ce criterii. Nu înseamnă însă că era mai bine pe atunci. Una dintre cele mai căutate era tabăra internaţională de la Năvodari (printre puţinele care mai există şi astăzi), pentru condiţiile mai bune, dar şi pentru că o tabără la mare era ceva mai special, în condiţiile în care majoritatea se aflau în zone de munte. Nu oricine ajungea la Năvodari. Eu, de exemplu, n-am ajuns acolo.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorAm nimerit într-un loc mult mai friguros, la Bilbor, lîngă Topliţa, unde am ajuns după vreo şapte ore cu trenul şi încă una cu autobuzul. În gara din Topliţa am aşteptat ceva vreme pînă să apară autobuzele. Veşnicele aşteptări legate de autobuzele care duc lumea în excursii şi în tabere, un fel de ritual (dez)organizatoric înrădăcinat de decenii şi imposibil de schimbat. Aştepţi întîi să apară autobuzul... cînd vine te sui în el şi mai aştepţi o vreme pînă să pornească... nimeni nu-ţi spune nimic şi nu înţelegi niciodată rostul acestor pauze interminabile, care-ţi pun răbdarea la grea încercare, mai ales dacă eşti copil.
În sfîrşit, am ajuns la locul unde aveam să ne petrecem două săptămîni din vacanţa mare. Era o curte mare cu cîteva barăci din bîrne groase de brad, date cu gudron. Printre ele era şi un teren cu două porţi şi un catarg pe care se ridica steagul. Evident, am aşteptat din nou pînă să fim triaţi, pe şcoli şi clase, şi repartizaţi într-un fel, în barăci. Acestea păreau vandalizate, aveau geamuri sparte, iar
