Mă stupefiază uşurinţa cu care politicienii noştri rostesc cuvîntul „popor“. Sigur, omul politic – mai ales cel plasat fatalmente în paradigma caragialiană, aşa cum e omul politic român – nu este deloc prudent din punct de vedere verbal. El este capabil să rostească enormităţi cu naturaleţea cu care dumneata, cititorule, bei un pahar cu apă. El este capabil să rostogolească în avalanşe himalayene cuvinte imense cu firescul cu care dumneata, cititorule, te urci în tramvai. Ştiu prea bine toate aceste lucruri, aşa că stupefacţia mea nu vine de la folosirea abundentă a vocabulei, ci de la contextul în care ea este, cel mai adesea, pusă. De cele mai multe ori, omul politic vorbeşte despre popor fiind sigur că ştie bine cum este şi ce vrea acesta. De fapt, omul politic ne anunţă ce vrea poporul. E portavocea lui. Auzi, mai mereu, gureşi politici spunînd că poporul vrea cutare sau, dimpotrivă, poporul nu vrea cutare, că poporul crede sau nu crede, că face ceva sau nu va face în nici un caz altceva, poporul zice că, poporul ne cere să, poporul nu acceptă, poporul aşteaptă să şi tot aşa. E uimitor pentru mine, aşa cum spuneam, uimitor pînă la stupefacţie, cît de buni cunoscători ai poporului sînt mai toţi colegii mei din politică. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar eu folosesc acest cuvînt cu mare grijă, rar de tot şi de fiecare dată cu un sentiment de incertitudine, fiind gata să admit că greşesc dacă preopinentul meu m-ar contrazice ferm.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceSă luăm, de pildă, cazul referendumului recent încheiat. Vasăzică, un referendum care a plecat de la convingerea fermă a unor oameni politici că problema cea mai importantă a naţiunii este Traian Băsescu nu a reuşit să aducă la urne jumătate dintre cei înscrişi pe listele electorale. Precizăm că referendumul a fost organizat de iniţiatori: e