Prima pe care am văzut-o ţinea atîrnată de braţ una din plăsuţele alea de hîrtie cu mînere de sforicică. De la Sephora. Din plăsuţa destul de roasă de atîta purtare, se iţea creştetul unei sticle de apă minerală mică. A doua s-a urcat o staţie mai încolo. Cu o plăsuţă aproape identică, numai că pe ea scria The Body Shop. Dar la fel de folosită. Cînd a doua s-a aşezat lîngă o a treia, care purta un obiect de hîrtie aproape identic, pe care scria Zara, m-am gîndit că asist la o conspiraţie a fetelor şi femeilor cu plăsuţe de hîrtie roase.

Roasă de curiozitate, m-am uitat cît am putut de bine într-unul din recipientele astea de hîrtie. Era clar că doamnele îşi luaseră în ele pacheţelul de mîncare „pentru la muncă“. Apă în sticle de jumate şi ceva sendvişele, probabil învelite în şerveţel şi puse frumos într-o pungă de plastic; desluşeam forma ovală a feliilor de pîine.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpEu n-am mai avut şendvişel la mine din şcoala generală. Pe care am făcut-o în oribilii ani ’80, cînd nu se găsea mai nimic de mîncare. Toate mamele şcolarilor se chinuiau îngrozitor să le pună ceva cît de cît decent în ghiozdane. Salamuri asudate de vară pline de zgîrci (după care acum tînjesc masochistic), pîinea unsă cu un unt apos, o frunză de salată, arareori un şniţel valoros – tot între două felii de pîine, o bucată de brînză, un măr... cam astea se puneau la pachet. Simt şi acum în nări mirosul acelor sendvişuri desfăcute ca la armată în pauza mare, cînd ne dădea semnalul tovarăşa învăţătoare. Ţin minte cum mirosea şi ghiozdanul meu; a hîrtie de caiet şi a salam cu măr. Ţin minte cum, una dintre colegele mele – Lenuţa pe numele ei – a venit într-o zi cu peşte prăjit la pachet. Toată clasa s-a adunat în jurul ei, iar copiii cruzi strigau arătînd-o cu degetul murdar de cerneală: „Asta are peşte!