Din punctul meu de vedere, întrebarea acestui final de vară nu este de ce tace dl Traian Băsescu – pînă la tipărirea acestor rînduri cred că va şi grăi, oricum –, ci mai curînd de ce pleacă din muzică – şi de la Iris – Cristi Minculescu. În faţa unor contemporani trebuie să-ţi măsori bine cuvintele – orice laudă exagerată cade-n penibil, mai ales într-o ţară care de pe urma cultului personalităţii a suferit binişor.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Numai că eu sînt tare dispus să vorbesc despre Cristi Minculescu & Iris în cele mai frumoase cuvinte posibile. Ar suna banal dac-aş spune că sînt fanul lor – din fericire, sînt mii şi mii în ţara asta. Ar suna neprofesionist dacă le-aş judeca albumele – doar voi spune că Iris I-II-III (1984, 1987, 1988) îmi stîrnesc o nostalgie pe care n-o pot pune în cuvinte; şi doar opinez că „Strada ta“ sau „Floare de iris“ sună şi azi al naiba de bine, iar „Baby“ ar merita inclusă pe orice culegere de power ballads de nivel mondial. Ar suna bombastic dac-aş adăuga faptul că, atunci cînd au cîntat în deschidere la AC/DC sau Rolling Stones, cei onoraţi n-au fost gazdele, ci oaspeţii – dar asta cred şi, deci, asta spun. Am fost la cîteva spectacole Iris şi de fiece dată am fost entuziasmat (am şi scris aici despre un show de-al lor, prin 2002 sau 2003); am avut doar cîteva întîlniri private cu Cristi Minculescu şi, definitiv şi iremediabil, am fost cucerit de valoarea şi de modestia acestui om. Faptul că el pleacă de la Iris mi se pare cu mult mai important decît cine vine sau cine pleacă acum de la Cotroceni.

Haideţi să punem povestea Iris într-un context istoric. Trupa lua naştere în 1977, iar Cristi M. prelua vocalul în 1980. Un concert de rock în