Coloanele procentelor obţinute de Iliescu urcau pe ecranul televizorului Olt lent, dar sigur. Şi eu, şi toţi colegii mei eram muţi. Nu se poate, nu se poate, nu se poate, nu se poate. Coloanele contracandidaţilor nici nu începeau bine să urce, că se şi opreau. Judeţ după judeţ, cam acelaşi lucru: lenta tumescenţă primitiv-electronică a soft-ului televiziunii române libere ne zicea că fie e vorba de o fraudă masivă, fie nu înţelegem nimic, dar absolut nimic din ţara care ne înconjoară.
Stupoarea tăcută e întreruptă de unul dintre noi, care se ridică de pe patul pe care stăteam cu toţii şi începe să-şi toarne încet berea din mînă pe spatele televizorului, prin fantele capacului negru care ascunde maţele aparatului. Nu e ca în filme, nu explodează nimic, nu sar scîntei. Popularitatea lui Iliescu învinge pentru o vreme chiar şi inevitabilitatea scurtcircuitului. Coloana procentelor lui urcă, chiar şi după ce televizorul a băut aproape toată sticla de bere, făcîndu-ne în ciudă, arătîndu-ne că FSN-ul e imun şi indestructibil, pentru că dragostea românilor pentru el este multă şi mare.
DE ACELASI AUTOR Funda fără cadouÎn cele din urmă, imaginea pîlpîie şi se stinge, pe tăcute, fără nici un pocnet sau sfîrîit. Nimeni din încăpere nu vorbeşte, tăcem toţi, berea nu mai are nici un gust sau sens. Bere dată de mine, pentru că, după 20 mai, duminica orbului, vine 21 mai, Constantin şi Elena, ziua mea – deşi nu mă cheamă Costică, ci Şerban. Aşa mi-am început „viaţa capitalistă“ şi asta mi-e cea mai puternică amintire din anii ’90: această imagine cu televizorul beat care se încăpăţînează să-mi spună că tot ce cred sau cred că ştiu despre ţara şi poporul meu e idealizat şi, probabil, greşit.
De atunci şi pînă astăzi, semiobsesiv, încerc să înţeleg cine sîntem, de fapt, cine mă înconjoară cu adevărat, de ce, de unde şi pînă unde şi, mai ales, pînă cînd. Uneor
