Cînd zic anii ’90 primele lucruri care îmi vin în minte sînt anii de liceu – terminaţi la fix jumătatea lor; mineriadele – pe la începutul liceului; prima plecare în străinătate (cu şcoala) chiar de ziua mea, cînd împlineam 13 ani. Atunci am dat nas în nas cu curăţenia abracadabrantă (eu aşa mi-o aduc aminte) din gara din Viena şi Salzburg şi sentimentul acela de: „aha, deci aşa arată Occidentul: curat, lucios, miroase a bomboane pe peste tot şi oamenii zîmbesc suspect de mult şi vesel“. În timpul primei călătorii în străinătate „a avut loc Piaţa Universităţii“, în spatele casei copilăriei, şi a murit cea mai dulce şi gingaşă „nanny“ din lume, Nata, cea care îmi povestea despre lumi îndepărtate şi călătorii cu vaporul. La cîţiva ani după, la jumătatea anilor ’90, nu făcusem încă 18 ani, am dat nas în nas cu spitalele româneşti, sistemul medical românesc şi a murit tata după o operaţie pe cord deschis „extrem de reuşită“. Doctorul (căruia ai mei i-au dat toţi gologanii pe care-i aveau puşi deoparte) a liniştit-o pe mama spunîndu-i „da’ ce voiaţi, doamnă, avea totuşi 67 de ani?!“ În seara morţii lui, în biserica Kretzulescu mi-am şoptit că trebuie să fac cumva să merg să văd ce e cu lumea asta prin Occident, că poate acolo oamenii şi „sistemul“ (măcar cel medical şi educaţional) sînt un pic mai blajini, dacă nu mai normali. Naiv poate, stupid chiar?
DE ACELASI AUTOR Film şi NY: magie pură "Leacul plictiselii e curiozitatea"La 18 ani am plecat cu autocarul, cu un urs în braţe, să studiez… afară. Tema plecării o auzisem mereu, crescusem cumva cu ea. Asta era prin anii ’80. Însă în anii ’90 ştiu că mă surprindea că tema rămăsese totuşi actuală, iar să o aud şi acum, azi şi aici, la fel de acerb trăită, mă întristează de-a dreptul. Ce îmi mai aduc aminte din anii ’90 e freamătul speranţei, forfota şi euforia schimbării, agitaţia, bucuria trăirii şansei spre mai
