Jorge Luis Borges spune că nu putem avea amintiri exacte, că nu facem altceva decît să reluăm ultima imagine a amintirilor la care ne-am gîndit. Dar nu mă interesează exactitatea şi nici măcar veridicitatea cînd vine vorba despre amintirile mele. Ele, distorsionate sau nu de memorie, mă fac să cred că am un trecut, dincolo de orice statistici oficiale, şi asta îmi dă o curioasă încredere că lucrurile au sens, că nu sînt singur cu desăvîrşire, că am ceva de a face cu tînărul din anii ’90. Dar tot ele, amintirile (puternice ca nişte tauri, zice Angela Marinescu), mă fac uneori să cred că nimic nu are sens, că nu am prea mult de-a face cu tînărul care eram atunci, că sînt umilitor de singur. Aşa că acum, chiar acum cînd scriu aceste rînduri, cred că orice poveste despre trecut e o poveste despre singurătate.

DE ACELASI AUTOR E obligatoriu să spui pohezie şi să rîzi „Scrie, nu lăsa cerneala să îngheţe“ Naufragiul Refugiu pentru cai şi oameniÎnainte de anii ’90 şi pînă prin 1991, în casa părinţilor mei, în camera care dădea la stradă, era un magazin de pîine. Aşa se face că, la Revoluţie şi în primele zile din ianuarie, camera în care se afla un televizor alb-negru Diamant 75 a fost plină de oameni care veneau să-şi cumpere pîine şi, cu un drum, aflau şi ce se mai întîmpla în ţară. Astfel am asistat la primele divergenţe politice, divergenţe care pe mine nu prea mă interesau. Aveam 19 ani, tocmai trăisem o revoluţie de secol XIX, adică de un romantism desăvîrşit, scăldată în sînge, în eroism şi în poezie. Credeam că lucrurile vor merge de la sine mult mai bine, credeam că se deschiseseră nişte porţi, deşi nu prea ştiam înspre ce dădeau acele porţi. Eram plin de visuri, plin de speranţe şi cam atît. Nu mă bazam pe nimic, mergeam orbeşte, de fapt, aşteptam orbeşte. Citeam şi scriam pe rupte. Aveam convingerea că a fi poet înseamnă a vedea lucrurile într-un anumi