În literatura română există cel puţin două exemple notorii despre ce înseamnă citirea unui ziar. Există, la Caragiale, ziarul citit – în noaptea furtunoasă – de Nae Ipingescu şi Jupîn Dumitrache, după cum există ziarul citit, în Moromeţii lui Preda, de frecventatorii Poienii lui Iocan. În ambele cazuri e mai mult decît o simplă citire – ziarele sînt comentate, sensurile răzbat prin gura personajelor hilar sau haotic, cinic sau încărcate de suspiciuni. Textul se confundă cu metatextul situaţiei, nu ştirea influenţează omul, ci omul dă contur ştirii şi – una peste alta – între ce scrie la gazetă şi ce discută „cititorii“ e o distanţă ca de la cer la pămînt. Ziarele nu-s citite, ci sînt interpretate; ochiul lectorului (şi mai ales mintea sa) găseşte acolo ce vrea el să vadă, şi nu ce a scris distantul şi veşnic necunoscutul autor.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Pe un asemenea teren, fie-mi permis să spun că era practic imposibil ca în România să avem o televiziune „normală“ – cu atît mai mult cu cît definiţia normalităţii s-a pierdut pe drum. De-a lungul anilor, am avut ocazia (probabil ca şi dvs.) să văd programe de televiziune prin mai multe ţări – mă refer aici îndeosebi la canalele de ştiri. În Statele Unite e cel mai clar: jumătate de program este televiziune, jumătate este reclame – vezi, bunăoară, excelenta GPS a lui Fareed Zakaria de pe CNN (care fu suspendată pentru un plagiat al lui FZ! –, dar sper să revină). Cu siguranţă afli cîte ceva, dar numai cu preţul de a înghiţi pauze comerciale duium. Americanii au inventat noţiunea de breaking news, dar o folosesc cu măsură – ea şi doar ea poate să dea peste cap programarea reclamelor. În Franţa, talk-show-rile sînt dueluri á la Du