Constituţia din 1866 a fost promulgată de principele Carol la 1 iulie. O dată laică. Aşa cum nu e deloc cea de 15/27 răpciune, septembrie adică, în care începe gloriosul destin al „sfintei Constituţiuni“. Dacă nu cumva Caragiale a extras-o din aerul timpului, ca pe atîtea altele („angel radios“, „silenţiu lugubru“) – sintagma îi aparţine. Ea apare, cum bine ştim, în articolul semnat de Rică Venturiano în gazeta al cărei june colaborator e – Vocea Patriotului Naţionale. Compus sub impulsul unei exaltări nejustificate, căci în fond e doar o prefaţă a unui nou op, acesta le dă, cum iarăşi foarte bine ştim, mari bătăi de cap celor doi cititori de serviciu ai piesei, Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. Celebrul episod, făcînd parte din scena a patra a primului act din O noapte furtunoasă, e adeseori citat drept monument de inadecvare. Se face mult haz de el, superior şi cumva indistinct. Despre articol, se spune îndeobşte că e confuz. Probabil că şi e. Dar asta, în principiu, i-ar exonera pe Dumitrache şi pe Ipingescu de orice răspundere interpretativă. Cum să înţelegi corect un text care e, dintru-nceput, fără înţeles? Numai că, în pofida logicii sănătoase şi în spiritul comediei, un ridicol gros îi pîndeşte şi pe aceştia. Sînt la fel de originali în felul cum citesc pe cît e Venturiano în scris. Ca urmare, studentul în drept, cherestegiul şi ipistatul se fac deopotrivă de băcănie.
La această impresie, oarecum grăbită, contribuie fără îndoială şi decupajul scenic. În lectura lui Ipingescu, punctată de frecventele glose orale ale celuilalt, articolul e atît de fragmentat, încît lipsa lui de coerenţă nu-i poate fi imputată numai autorului său. Cu tot cu reluări savante, cu tot cu explicitări, cele cîteva rînduri (căci la atît se reduce zisa prefaţă) sînt împărţite în nu mai puţin de şapte reprize, întinzîndu-se, în ediţia tip Pléiade de la Univers Enciclopedic, pe
