După incredibila vară politică la care am asistat stupefiat, discuţia despre o nouă Constituţie mi se pare uşor prematură. Nu pentru că nu ar fi necesară, ci pentru că un nou proiect constituţional nu pare realizabil în contextul în care prima grijă a principalelor forţe politice este să-şi desfiinţeze adversarii. Criza politică de anul acesta m-a făcut cu mult mai atent la importanţa cuvîntului scris decît am fost pînă acum. Într-o democraţie profund conflictuală, aşa cum este a noastră, consensul pare extrem de îndepărtat. Cîteodată pare chiar dubios, căci ne-am învăţat ca politicienii noştri să fie consensuali numai la rele (cînd îşi oferă avantaje sau cînd vor să îngrădească o acţiune a justiţiei asupra unuia de-al lor). Cuvîntul scris trebuie să fie lege; dar vara ce-a trecut tocmai ne-a arătat că nu este suficient. Trebuie să ai mult mai multe cuvinte scrise care să apere cuvîntul scris. Problema este că uneori, datorită beţiei de cuvinte scrise dintr-un document (lege etc.), nu mai înţelegem esenţa a ceea ce ar trebui să exprime cuvîntul scris. Şi, mai rău, printre cuvintele care exprimă principii frumose şi necesare, se infiltrează cuvinte menite să uzurpe înseşi principiile. Sînt meşteşugit formulate, precis şi intenţionat introduse. Polisemantice, avem impresia că au fost inserate din lipsă de inspiraţie sau din precipitare avocăţească.

Spun toate astea pentru că acum, cînd Constituţia şi legile ce i se subsumează sînt folosite drept armă şi scut, îmi este frică de ce ar putea să iasă dintr-un nou proiect constituţional. Sînt unii (printre care mă număram şi eu) care vor o separare clară, fără echivoc, în ceea ce priveşte împărţirea atribuţiilor din cadrul Executivului compus din Guvern şi preşedinte. Tot aceştia militează pentru a clarifica o dată pentru todeauna de unde vine puterea Executivului: de la Parlament – şi atunci ne facem republică