● Ana Ahmatova, abia trecută de 70 de ani, lui Iosif Brodski, abia trecut de 20 de ani: „Noi doi sîntem singurii care ştim absolut toate rimele din limba rusă“. Cam aşa se intră în poezie pe uşa din faţă.
● Nu-mi pot ierta lipsa talentului poetic. Nu găsesc nici o explicaţie plauzibilă faptului că nu pot scrie poezii. Prin urmare, incapacitatea mea de a fi poet este de neiertat.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace ● Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo, de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici. Totuşi, teza intraductibilităţii poeziei este un truism care ţine, deja, de vulgata literaturii. Ştie oricine: traducerile poeziilor deteriorează ţesutul lor intim, perceptibil doar celor care au acces direct la intimitatea, temperatura, gustul şi mirosul limbii în care a scris poetul. Dar, nu mă pot opri să constat că există cel puţin o consecinţă fericită a barierei idiomatice pe care pare că o ridică, parcă în apărare, orice gînd poetic: trebuie să-i credem pe cuvînt pe nativii fiecărei limbi cînd ne spun că un poet „de-al lor“ e cu adevărat mare. Nu vorbesc, de pildă, nici rusă, nici germană, nici chineză. Citesc poeţii mari ai acestor limbi, în traducere. Îmi plac, dar mi-e greu să simt acel sunet interior unic pe care îl poartă în sine o operă poetică copleşitoare ori un vers, un singur vers, genial. Nu se poate auzi marca marelui poet în traducere. Versul marelui poet este intrinsec limbii în care scrie, într-o asemenea măsură, încît echilibrul său alchimic impresionează pe loc pe cunoscătorul limbii sale, dar nu poate fi niciodată redat pe de-a-ntregul în altă limbă. Sincer, nu pricep care este picătura de divin la Puşkin sau la Sch
