Viaţa lui D. s-a schimbat acum doi ani, cînd a început să aibă atacuri de panică, pe care iniţial le credea probleme la inimă. După cîteva luni a început să meargă la terapie, învăţînd să-şi accepte şi să-şi gestioneze anxietatea. Încă nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea, dar lucrează la o carte despre experienţa lui. Episoadele de aici sînt adaptate după blogul lui, jurnaldeanxios.wordpress.com.

Despre mine ar spune cam toţi cei care mă privesc din afară că sînt un individ de succes: familie reuşită, situaţie financiară stabilă (deşi cu loc de mai bine). Pe scurt, cel despre care se spune că a reuşit mai multe decît colegii lui de liceu sau facultate. Dar, cum problemele nu iartă şi nu ocolesc pe nimeni, voi relata pe scurt experienţa care pe mine m-a făcut să-mi reconsider atitudinea faţă de viaţă.

Cadru general: Perioadă stresantă, probleme presante la firmă, clienţi din ce în ce mai puţini şi datorii parcă tot mai mari. Totul dublat de o lipsă de chef de viaţă şi de chef de muncă. Dorinţa nebună de a-ţi lua lumea în cap, de a-ţi închide telefoanele şi de a pleca măcar pentru cîteva săptămîni undeva departe la munte.

Situaţia de fapt: O durere în piept, lipsa de aer şi parcă amorţeli în mîini. Primul gînd care-ţi vine este: „E infarct! Oare chiar am încheiat socotelile cu lumea?“.

Dai repede un Google să cauţi informaţii despre durerea în piept şi lipsa de aer. Găseşti informaţii care mai de care mai alarmiste şi mai ambigue. Din toate reiese clar că treaba e nasoală, trebuie să ajungi urgent la spital. O frică de nedescris pune stăpînire pe întreaga ta fiinţă. Sentimentul morţii iminente te face să-ţi amplifici starea de rău.

Ai impresia că nu mai poţi respira. Decizi să pleci la spital: oare ar fi mai înţelept să iau un taxi sau pot să merg la volan? Dar dacă, Doamne fereşte, mori în taxi? În cele din urmă, te urci la volan, cu