Ioana Prândurel, 30 de ani, a crescut într-o familie care a învăţat-o să fie precaută. Ani de-a rîndul, Ioana a construit bariere între viaţa personală şi cea profesională, pînă cînd, la un moment dat, şi-a dat seama că nu mai ştie cine e şi de ce crede ce crede sau de ce face ce face.

Cînd eram mică, mergeam şi de două ori pe zi în Cişmigiu, unde aveam gaşca mea de copii, şi mama avea gaşca ei de părinţi. Îi era însă teamă să nu iau boli şi, de pildă, voia foarte mult să mă spăl pe mîini, pînă la coate eventual, să mă spăl imediat cum ajungeam acasă. Să nu calc în frunze murdare. Să nu mă lovesc. Să nu bag în gură.

Un copil poate foarte simplu să capete comportamente de om anxios de la cei din jurul lui, comportamente pe care pur şi simplu le reproduce, le imită. Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum văd.

Preluasem genul ăsta de comportament. Nu aveam curaj să le povestesc copiilor ce era la mine în familie, pentru că ai mei aveau tendinţa de a nu spune niciodată ce se întîmplă acasă. Erau foarte atenţi să îmi spună să nu povestesc copiilor că eu nu am tată, că lucrul ăsta s-ar putea să îmi aducă dezaprobare.

I-am spus însă prietenei mele cele mai bune de atunci, cu care aveam şi brăţara la fel. Şi apoi mi-am reproşat foarte mult că am spus şi ce-o să se întîmple, ce-o să se întîmple dacă o să se afle. Îmi imaginam tot felul de lucruri care mai de care mai dureroase, cum că mă vor arăta copiii cu degetul şi părinţii lor vor face la fel.

Cred că deprinderea asta de a face scenarii este o dovadă a anxietăţii. Şi cred că un om anxios ajunge să creeze cît mai multe scenarii, în aşa fel încît să aibă puterea de a se pune în gardă. Să preîntîmpine totul, să îşi clădească seturi de reacţii şi să se asigure că lucrurile sînt sub control.

Toată viaţa mea, cred eu după ce am analizat-o în trei ani de terapie, am încercat să găsesc inconşt