Oana Damian, 32 de ani, locuieşte în Cluj, unde scrie, pictează şi se ocupă de Sergiu şi Petru, familia ei. A fost mereu perfecţionistă, pînă cînd spirala aşteptărilor i-a creat o serie de îngrijorări şi anxietăţi – de la cum se va descurca Petru la grădiniţă, la cum va fi la coafor. Vorbeşte despre anxietate ca despre un Monstru, pe care, după ce a început terapia, reuşeşte să-l ţină la distanţă.
Notele au fost dintotdeauna un stres, un ghem în stomac pe care l-am avut pînă cînd am terminat şcoala. Cînd am coşmaruri, sînt din nou în clasă, din nou trebuie să fiu evaluată. Dacă luam un 8, ai mei mă întrebau dacă erau copii care au luat 9 sau 10.
Ca să nu se mai întîmple asta, m-am specializat pe scurtături. Asta a fost una dintre primele chestii pe care le-am discutat la terapie. M-am specializat să vînez note care erau în zona de confort. De prin clasa a opta, cînd am fost la prima naţională, m-am prins că olimpicii beneficiază de un statut special – poţi să nu treci pe la şcoală şi să ai 10 pe linie, dacă ştii să spui cît de tare ţi-ai dorit şi nu se poate, despre cît de mult e de lucru în partea ailaltă.
Şi am aplicat asta în fiecare an. În fiecare an pînă cînd am terminat liceul m-am dus la naţională – la romînă, la economie, la cultură şi civilizaţie.
După a opta, ai mei voiau să mă duc la mate-fizică. Eu ştiam ce pot la matematică şi nu ce zic notele şi-mi imaginam o experienţă traumatizantă la liceu de mate-fizică. Am tras tare tare cu romîna, m-am dus la naţională şi am intrat la filologie. Visurile mele erau să mă fac actriţă, regizor de teatru.
În facultate, la Cluj, am început să aplic şi mai des mecanisme precum cele cu olimpiada ca să ies din lucrurile care nu-mi plăceau. Dup-aia le-am aplicat-o peste tot unde nu-mi convenea. Aşa am dezvoltat şi ideea asta despre mine că sînt un impostor, pentru c-am obţinut rezultate nemun