Am avut întotdeauna convingerea că nimeni nu îşi doreşte să trăiască singur. Sau, cel puţin, nu tot timpul. „Omul este un animal social“, spunea Aristotel, aducînd la nivel conştient un adevăr care electrifică pulsul existenţei umane. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, aceeaşi concepţie a cimentat baza viitoarelor preocupări majore din cadrul ştiinţelor sociale. Fiinţele umane au nevoie una de cealaltă pentru a se exprima, a munci, a comunica gînduri, a simţi şi, prin experienţe comune, a marca trecerea timpului, dînd astfel un sens vieţii.
Ca psiholog, am început pregătirea acestui articol cercetînd şi încercînd să găsesc diferenţe între termeni precum „solitudine“, „izolare“ şi „singurătate“. Cu toate acestea, dicţionarul de psihologie m-a dezamăgit puţin, deoarece, printre expresii tehnice ca „raţional-cognitiv“, „mecanism psihologic“ sau „schemă cognitivă“, nu am găsit nişte definiţii de bază pentru cele mai răspîndite sentimente umane. M-am trezit puţin pierdută şi uşor nesprijinită – o stare sufletească familiară mie, legată în mare parte de retrăirea sentimentului de singurătate.
„Dragonul roşu“
Am plecat din ţară la vîrsta de 21 de ani, sub un imbold romantic. Îndrăgostită fiind de prietenul meu german, am decis, după ce am absolvit universitatea, să îmi transform viaţa într-o aventură şi să încerc să îmi clădesc o casă departe de acasă, într-un teritoriu complet diferit de ceea ce cunoscusem pînă atunci. Obişnuită să încheg prietenii destul de repede, nu mă îngrijora foarte mult aspectul social al plecării mele, ci cel financiar – în principal obţinerea unui permis de muncă, pentru a nu fi o povară pentru familia mea, care îmi susţinea doza nebună de curaj. Din păcate, realitatea a fost mult mai banală decît mă aşteptam, iar odată ajunsă într-un oraş liniştit din Bavaria, printre orele petrecute la cursuri de limbă germană şi momentele p
