Pradă unei frămîntări sufleteşti intense, tînărul Google se hotărăşte să scrie urgent o scrisoare, iubitei sale Y. Disperat, constată că i s-a defectat laptopul, telefonul mobil l-a uitat în nisipul de la Vama Veche şi de mult a trecut miezul nopţii, ca să mai poată deranja pe cineva. Cert este că trebuie să-i explice lui Y oboseala sa existenţială. Lehamitea de a fi exploatat, fără milă, de cititorul de astăzi care „a dat în boala superficialităţii, nevrînd să se lase convins prin nici un mijloc că ar fi cazul să cerceteze şi dincolo de scoarţa lucrurilor“, neştiind că „înţelepciunea e o vulpe, care după o lungă vînătoare, te mai sileşte să şi asuzi, ca să o dezgropi din vizuină“. (cf. Jonathan Swift, Predoslovie la Povestea unui poloboc, apărută în 1704). Căută cîteva coli de hîrtie şi se uită iritat după pana de gîscă. Nu o găsi! Dacă ar fi avut acum o gîscă la îndemînă, ar fi jumulit-o cu siguranţă! Fără să-i pese că strămoaşele ei au salvat Capitoliul. Uf… uite pana de gîscă. De fapt, e un biet pix cu pastă, al cărui capăt de plastic imită pana celebrelor furnizoare de foie gras din ograda Cocoşului galic. „Ce mă făceam dacă trebuia să scriu cu o pană de gîscă adevărată? Şi de unde cerneală şi călimară?“ se întrebă retoric Google. În epoca domniilor fanariote, se scria muind pana de gîscă în călimară, îşi aminteşte Google. Cuvîntul peniţă (mic obiect de metal ataşat pentru scris, la un condei) este un diminutiv de la pană, o pană mică, o peniţă. Tocul sau condeiul se putea confecţiona, odinioară, şi din trestie (în greceşte Kalami); de aici şi călimară, adică „vas în care se pune kalami (un condei de trestie)“. În 1871 – îşi aminteşte Google – chimistul german Günther Wagner, patronul unei fabrici de cerneală, şi-a folosit, nu gîsca, ci pelicanul din dotare (aflat pe blazonul familiei) pentru a denumi vestita marcă de cerneluri, Pelikan, care prin anii ’20