„Cum mă, pe cine votăm? că nu sînt decît doi, nu?… ce, mai e unu’?... arhitectu’, urbanistu’… ăla, păi ce treabă avem noi cu urbanistu’?“
(Bucureşti, iunie 2012, conversaţie la telefon într-un taxi)
În ultimii ani asistăm la o ofensivă sistematică îndreptată împotriva oraşelor României, dusă chiar de locuitorii acestora. Cauzele sale sînt multiple (capitalism sălbatic, legislaţie confuză, public needucat etc.), iar rezultatul – dureros: oraşele României îşi pierd din ce în ce mai mult din caracterul urban, o caracteristică definitorie a civilizaţiei europene contemporane. De fapt, standardele care măsoară calitatea vieţii urbane în România sînt comparabile cu cele din spaţiul ex-sovietic/Asia Centrală. Cu rare excepţii, nu există dezbateri cu participare publică semnificativă despre problemele fundamentale ale oraşului, în afară de punerea în discuţie a unor teme recurente, mai puţin strategice şi mai mult operaţionale, în sens pur administrativ (gropi, cîini comunitari, ţevi sparte). Domeniul de activitate al urbanismului se referă atunci la astfel de probleme?
La nivel global, urbanismul nu este încă standardizat de o manieră fermă, pentru că este o disciplină relativ nouă, care a fost acceptată în spaţiul public doar din prima jumătate a secolului al XX-lea. Printre altele, nu are nici o definiţie clară. Dacă alegem să-i credem pe clasici, putem spune că urbanismul reprezintă arta şi ştiinţa de a construi oraşe (sau, am spune astăzi, comunităţi urbane). Urbanismul are două ramuri principale: proiectarea urbană, „procesul de proiectare care dă formă oraşelor şi satelor, realizînd conexiuni între oameni şi locuri, mişcare şi formă urbană, natură şi ţesut construit“ şi planificarea urbană, „procesul tehnic şi politic care se ocupă cu utilizarea terenurilor şi proiectarea mediului urban, pentru a ghida şi a asigura dezvoltarea ordonată a aşezăril