„Verba volant, scripta manent“, spunea senatorul Caius Titus referindu-se la importanţa comunicării scrise în relaţiile formale. Se pare că „gentlemen’s agreement“ era, încă de atunci, mai curînd dezirabil decît realist.
Fraza de mai sus a devenit regulă de aur în afaceri, politică, atît în interiorul organizaţiilor, cît şi în relaţia acestora cu angajaţii, publicul sau media. Cuvîntul scris a devenit atît de puternic, încît ne poate crea sau distruge imaginea publică.
Cu o astfel de miză şi cu concursul structurilor de organizare socială şi al mediilor de comunicare din ce în ce mai numeroase şi diverse, comunicarea scrisă formală a devenit şi foarte sofisticată. Atît de sofisticată, încît un necunoscător se poate „rătăci“ cu uşurinţă în noianul de formate create spre a servi diverselor scopuri. Dacă unele forme de comunicare scrisă ar trebui să fie cunoscute oricui (vezi felul în care se redactează o cerere, o declaraţie etc.), altele sînt, nu întîmplător, lăsate pe mîna specialiştilor.
Într-o lume a formelor, iniţial menite a da contur unei materii verbale mai puţin clar definite (căci, nu-i aşa, exerciţiul de a pune gîndurile şi vorbele pe hîrtie duce la clarificarea şi ordonarea lor, chiar şi pentru cei mai puţin talentaţi sau versaţi în exprimare), observ, însă, o preocupare prea mare pentru formă în detrimentul conţinutului. Şi cînd scriu „formă“, mă refer la... formular.
Obsesia începătorului care primeşte o temă de tipul „Scrie un comunicat de presă“ sau „Scrie o prezentare“ este întotdeauna legată de forma pe care ar trebui să o capete în final scriitura. Frica cea mai mare este aceea că „nu ştiu cum se scrie“. Pentru că ne-am născut într-o cultură obsedată de formă, de cuvintele „mari“ (care ar trebui să reflecte statutul nostru de om educat), de imagine (fie ea şi fără fond). Rezultatul este replicarea la nesfîrşit a unor „modele