Cazul vânzării eșuate a Oltchim readuce în prim plan eterna întrebare a lungii tranziții românești: se mai justifică azi privatizările sau e un moft al FMI-ului, care ne va duce de râpă economia, vânzându-ne pe nimic bijuteriile coroanei, câte au mai rămas? Ca să răspundem, să ne uităm puțin la cum arată companiile de stat din România și dacă ele sunt sau nu bijuterii pe cât ne place să credem, dacă avem realmente numai giganți de talia CEZ și EDF.
Pierderi și arierate
În primul rând, companiile de stat de la noi fac pierderi. Uriașe, vreo 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru comparație, FMI estimase că, în 2008, înainte de criză, o companie privată avea în medie un profit anual de 3.000 de lei pe angajat, în timp ce una de stat (să le luăm doar pe cele din subordinea guvernului central) pierdea 8.000 de lei. Sigur, veți spune, companiile de stat mai îndeplinesc o mulțime de funcții sociale, dau unele servicii gratis sau la preț mic pentru cetățeni, că de aceea și trebuie să fie de stat, altminteri ar putea fi foarte bine și private. Adevărat, însă pentru acele servicii publice legitime companiile de stat primesc bani de la buget, special alocați pentru asta. De pildă, CFR Călători primește o subvenție pe călător pentru că statul vrea să încurajeze transportul feroviar și dă bani de la buget pentru asta. Suma respectivă intră însă la veniturile companiei ca plată pentru serviciile prestate, nu apare la pierderi acoperite de bugetul statului. Apoi, rezultatele companiilor de stat s-au înrăutățit constant după 2009, chiar și după ce economia privată începuse să dea semne de revenire. În criză, prin 2009, pierderile privaților au ajuns la 1.000 de lei pe angajat, ale companiilor de stat pe la 16.000; apoi economia privată și-a revenit pe plus, companiile de stat au pierdut și mai mult, ajungând la pierdere de 22.000 de lei pe salariat în 2010.
