Articol apărut în DIlema, nr. 551, 24-30 oct. 2003, la tema "Festivaluri şi festivisme"

Numiţi-mă cum vreţi, dar mie îmi plac festivalurile, mitingurile şi, în genere, orice eveniment care adună oamenii la un loc cu sau fără un motiv anume. Îmi amintesc că, pe vremea lui Ceauşescu, am văzut un copil care credea că a descoperit virtuţile degetului opozabil, ţinînd un placaj deasupra capului şi urlînd în jurul mesei: "Uila-bila-uila-ba! Uila-bila-uila-ba!". Copilul nu deţinea încă un vocabular de bază prin care să dea grai simţămintelor sale patriotice, dar învăţase să improvizeze de la mitingurile televizate, intuise cumva că a fost născut pentru a scanda. În copilărie, nici eu nu am fost departe de asemenea manifestări.

La un 23 August, am interpretat nu'ş'ce scheci (ceva cu "Ia fotbalu-i un suhat, / Mai mult lung decît în lat, / Fără scai şi fără spini, / De vreo cincizeci de prăjini...), în faţa unui puhoi de oameni, toţi cu cîte o bere în mînă. Am avut un succes răsunător. Vreme de vreo lună, oamenii din sat mă opreau pe drum şi mă rugau să mai recit o dată. Ba chiar îmi amintesc cum un electrician l-a şantajat pe tata că nu-i repară contorul, dacă nu-i interpretez scheciul. Cum să nu-mi placă festivalurile?!

De ziua Soldatului Necunoscut, pe drumul de la şcoală la cimitir, am bătut un pionier fruntaş şi i-am furat trompeta. M-am încadrat în formaţie din mers şi am suflat în trompetă pînă să-mi pocnească fălcile, într-o veselie, cu un zel care l-ar fi făcut mîndru şi pe Soldatul Necunoscut (dacă nu s-o fi răsucit, sărmanul, în mormînt).

Din nefericire, într-o primă fază, am ratat Revoluţia. Eram în vacanţă, la ţară şi - în afara unui profesor de istorie care a urlat pe stradă singur, o noapte întreagă - nimeni nu şi-a manifestat dorinţa de a se dezlipi din faţa televizorului. M-am revanşat la întoarcerea în liceu, cînd fără vreun obiec