Cu prilejul lansării filmului “După dealuri” la Vaslui, un protopop local a declarat că “acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român și asupra Bisericii noastre, mai ales în comunitățile și popoarele care nu cunosc realitățile noastre. Noi nu avem așa ceva. Cazul de la Tanacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o rușine.”
Din declarație, nu reiese de ce filmul ar aduce o imagine proastă asupra poporului și asupra Bisericii, nici de ce filmul ar fi o rușine. Pare clar însă că filmul strică imaginea României pe plan extern (o obsesie în politica românească a acestui an, cât și în discursul noului ICR). Cheia acestei reacții se află însă în propoziția misterioasă “Noi nu avem așa ceva.” Cu stângace pudoare, protopopul vrea să spună că nu a putut să privească filmul lui Cristian Mungiu cu ochii inocenți ai spectatorului neavizat, dar curios să descopere lumea pe care i-o propune arta unui regizor. În schimb, l-a văzut cu ochii celui care se indignase deja aflând din ziare despre interpretarea pe care a dat-o regizorul filmului său. Anume că “După dealuri” ar fi un film despre dragostea dintre două femei și libertatea de a alege propriul drum în viață. Pentru protopop, va fi fost de ajuns această interpretare ca să conchidă că Mungiu a făcut un film scandalos despre niște călugărițe ortodoxe lesbiene. Lăsându-se ghidată de chiar declarațiile regizorului, o parte a presei internaționale a rezumat filmul în același fel, dar, se înțelege, nu cu indignare, ci cu satisfacție. Din păcate ! Căci filmul este mai subtil decât interpretarea pe care au ales să i-o dea și regizorul și protopopul.
Când vorbește despre “noi”, protopopul se referă, de bună seamă, la noi, poporul român ortodox și la tradiția sa. “Așa ceva” se traduce prin “homosexualitate în mănăstiri”. Dacă noi suntem cei puri, cine sunt cei întinați ? Răspunsul implicit este limpede
