Unul dintre obstacolele greu de trecut în efortul de a înţelege parabolele lui Iisus este omiletica moralizant sentimentală, care dizolvă înţelesul lor grav şi neconvenţional într-o mică oră de dirigenţie, într-o dădăceală duminicală. E un mod de a nu percepe dimensiunea cosmică, miraculoasă, tainică şi, în fond, „scandaloasă“ a Întrupării. Actul kenotic al Fiului, dispus să treacă hotarul imaginabilului, pentru a asuma un corp omenesc, cu tot balastul lui, de dragul creaturii Sale, ar suna ridicol, dacă rezultatul acestui plonjon halucinant ar fi un compendiu de bună purtare, o sumă – previzibilă – de precepte cuminţi. Nu e de crezut că Dumnezeu a venit pe pămînt ca să ţină un duios discurs de mătuşă cumsecade.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Tipul acesta de derapaj nu se manifestă, fireşte, doar în lumea predicaţiei răsăritene. Iată comentariul unui teolog american (Robert Farrar Capon), exasperat, şi el, de platitudinea, de lipsa de anvergură a multor comentarii la Evanghelie: „Adesea, fie că sînt capete pătrate, fie din lipsa studiului, fie din cauza slabei pregătiri, fie din pură plictiseală, predicatorii aruncă fără graţie de la amvon comorile Scripturii ca pe o grămadă de peşti morţi. Nici un pic de farmec în monologurile lor, nici o «intrigă», nici o tensiune, nici o intuiţie a faptului că oficiul care le-a fost dat e tocmai acela de a administra o casă care nu seamănă cu nici o altă casă. Tot ce obţin e un soi de entuziasm monomaniacal pentru cele două-trei teme care sînt, întîmplător, pe măsura gustului lor bizar: focul iadului, să zicem, sau cursul scurt despre viziunea umanistă a iubirii, sau reţeta rapidă a spiritualităţii, sau o dăscăleală mediocru moralizantă privind buna purtare, despre care au decis de mult că e mai uşor de înghiţit decît paradoxurile Evangheliei.(…).Trebui