N-am înţeles niciodată care sînt diferenţele între un elev care are media 7 la religie şi unul care are 10. E unul mai credincios decît celălalt, se duce mai des la Biserică, ştie mai multe despre Sfintele Taine sau absentează mai puţin?

Îmi amintesc că, în clasa a IV-a, profesorul de religie citea mai mereu cîte un ziar, pe care-l răsfoia cu zgomot la catedră. Nu ştiu să fi învăţat mare lucru de la el. Probabil nu eram singura, din moment ce, doi ani mai tîrziu, l-au înlocuit. Cît priveşte noua profesoară de religie, doamna Andrei, mi-o amintesc severă, la concurenţă aproape cu profesorul de matematică. Ţin minte că erau ore la care, dacă mă ştiam fără notă, simţeam frică din genunchi pînă-n tălpi şi-napoi. La un moment dat, a trebuit să învăţ Psalmul 50. L-am memorat mecanic, încercînd să-mi imaginez ceva cu „iartă-mă, pe mine, păcătosul!“, avînd în minte imagini cu preacunoscutul Iisus al lui Zeffirelli.

Am început să înţeleg religia abia cînd am ajuns la liceu, unde profesoară era, de data asta, o preoteasă cu studii de teologie şi pedagogie. Era blîndeţea întruchipată. Abia cu ajutorul ei am priceput realmente religia ca dogmă şi am consolidat valorile insuflate de părinţii mei. Din punctul meu de vedere, în primii ani de şcoală, educaţia religioasă ar trebui să fie ca o prelungire a celor şapte ani de acasă. Ar trebui să confirme diferenţa dintre bine şi rău, dintre egoism şi altruism, să vorbească despre iubire şi despre frumosul din lume. Ar fi greu să dai note pe definiţia iubirii. Şi poate că religia, ca materie, nu ar trebui să includă calificative.

Mi se pare – şi din experienţa mea, şi din altele auzite – că profesorii de religie nu-şi fac meseria cu responsabilitatea pe care o implică o astfel de materie. Nu e matematică – să te înveţe să socoteşti, nu e abecedar – să te înveţe să scrii şi să citeşti. Dar ar trebui să te înveţe, înai