Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului: puteau locui unde-şi găseau loc, fără vize şi fără mutaţii, puteau circula toată noaptea fără a fi controlaţi, puteau lipi afişe împotriva FSN-ului şi puteau urla pînă la epuizare în Piaţa Universităţii sau în propriul cămin, primit cadou. Abia după prima mineriadă – cînd şefii, dar şi pălmaşii Ligii au fost bătuţi crunt, batjocoriţi şi ţinuţi în puşcărie, la Jilava – poliţia şi-a regăsit vocaţia.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Cam la trei săptămîni de la marele caft – cînd unii dintre locatari s-au potolit, alţii au plecat din ţară, iar cei care au putut au intrat în politică şi afaceri – poliţia venea în control, la primele ore ale dimineţii. Mergeau la fix, după ponturi colegiale, şi-şi făceau plinul, primind tot ce pica: bani, ţigări, alcool. Îl convocau şi pe domnu’ Dincă, administratorul căminului Universal care-şi frîngea mîinile a neputinţă: Ce să fac eu, domne’, îi zicea sectoristului, se adună ca şobolanii, noaptea, după ce io închid poarta, urcă pe geamuri şi prin curtea din spate. Ce să le fac? se văicărea, cu un aer neputincios, fostul recepţioner al tractirului socialist care-şi primise, fără greş, obolul şi pe cînd închiria cu ora fete venite de la ţară să fie servitoare la Bucureşti, dar şi acum cînd administra fostul hotel. Dacă îl priveai însă mai bine pe domnu’ Dincă în timpul raidurilor matinale, vedeai cum îi străluceau ochii de maimuţă. Aşa, cu ajutorul poliţiei, afla cel mai repede şi de pe poziţii de forţă cum stăteau lucrurile cu adevărat pe moşia lui: cîţi locuiau în camerele mari de pe colţuri, cine