"Omar cel orb" întregeşte trilogia orientală a Danielei Zeca, unul dintre proiectele cele mai originale din proza română contemporană. Este şi cartea cea mai complexă: "Istoria unui safari" era construită pe o singură poveste, "Demonii vântului" jongla deja pe două fire narative - biografia unui bijutier din Dubai şi povestea din jurul tezaurului fabulos, Cloşca şi puii de aur, a treia carte păstrează o alternanţă de planuri, cu multe poveşti, una mai complicată ca alta.
Trilogia desfăşoară un periplu irezistibil: Maghreb - Dubai - Yazd şi Teheran, tot mai departe spre inima străveche a Orientului, care a fost cândva un imperiu strălucit. Toate sunt lumi unde scriitorul român nu s-a aventurat, deşi ispita exista printr-o capodoperă - "Maitreyi" de Mircea Eliade. Vrând-nevrând, te întrebi de ce a ales autoarea asemenea lumi. Un interviu (Filme-cărţi.ro) lămureşte două lucruri esenţiale.
Daniela Zeca a străbătut Magrebul, Libanul, Iordania, Emiratele Arabe şi Iranul, a studiat lumile noi cunoscute, a vorbit cu zeci de oameni care au iniţiat-o în tainele Orientului şi a întâlnit situaţii şi locuri excepţionale. Toate i-au fost dăruite ca răsplată şi răspuns pentru credinţa neştirbită că "literatura e o altfel de religie". Romane şi confesiuni dezvăluie că a căutat partea secretă a lumilor explorate.
Tentativa de explorare a misterului se vede cel mai bine în "Omar cel orb": cititorul află despre străvechile tradiţii ale Iranului, în care zoroastrienii păstrează în secret adoraţia focului, cu turnurile unde morţii sunt lăsaţi pentru a fi devoraţi de păsările cerului, cu riturile de maturizare şi obiectele ceremoniale. Se adaugă apoi complicate diferenţe ale confesiunii şiite, autoritatea religiei oficiale.
În fond, despre ce scrie Daniela Zeca? Despre dramele omului contemporan, sfâşiat între o tradiţie în care n-a avut răgaz să se formeze, silit