Eşti incompetent? Vrei să nu afle nimeni că nu ştii să faci nimic? Fă, tată, o şedinţă!
Niciodată înainte nu s-au căţărat atâtea scroafe în atâţia copaci. Pe vremea meşteşugarilor, cizmarul nu înainta dincolo de cizmă. Dar asta a fost odată ca niciodată şi nici măcar nu se mai povesteşte. Climatul nou de muncă şi de viaţă favorizează impostura marginalizând valoarea. Unicatul trebuie exclus, căci e epoca produselor de serie! Şi când prea puţini fac, de fapt, ce pot şi ştiu să facă, unde aţi vrea să ajungem, dragi cetăţeni?
Tinere, acum vorbesc cu tine. Ai avut ghinion să te naşti în România, ai fost suficient de prost, de naiv, de legat de ai tăi şi ale tale încât să rămâi aici? Eşti priceput? Ai mai multă şcoală pe bune decât toţi superiorii tăi la un loc? Ai meseria la bază? Lucrezi pentru altcineva decât pentru tine însuţi? Nasol. Iată ce urmează să ţi se întâmple: o să ajungi într-un cotidian irespirabil, viaţa îţi va fi dictată în şedinţe şi de şedinţe, vei cunoaşte statute şi regulamente, vei auzi lozinci, vor fi întotdeauna multe chestionare de completat, vei auzi des cuvântul „relevant", vei munci „în echipă" (oh, cum vei munci „în echipă"!) şi un splendid viitor utopic va sta, de fiecare dată, să răsară, de îndată ce condiţiile economice o vor permite. Dar condiţiile economice nu o vor permite. Nasol, ziceam. Eşti de partea necâştigătoare a lozului. Viaţa e o tombolă, exact ca în cântecele despre Maradona. Ai pierdut.
Pentru că felul în care se munceşte şi se trăieşte aici, în postcomunism, sau aiurea, în postmodernitate, este greşit. „Dorel" nu este o legendă, „Dorel" există, este viu şi se întâlneşte nu doar pe fiecare şantier, ci şi în fiecare birou. Îmi pare rău, doamnă Elisabeta Rizea, dar nu s-a limpezit lumea. Activiştii sunt aici cu noi, normează, dau direcţii. Mai au loc demascări, se elimină, fireşte, elementele negative, îmi pare
