● 007: Coordonata Skyfall / Skyfall (UK-SUA, 2012), de Sam Mendes.

În general (dar mai ales în anii ’60), din compoziţia filmelor cu James Bond rareori au lipsit cu desăvîrşire ingredientele rafinate estetic – fie că vorbim despre „Bauhaus-caligarismul“ decorurilor lui Ken Adam, despre sound-ul sexy şi propulsiv, pop-jazz-orchestral, al muzicii lui John Barry, sau despre „pornografia psihedelică“ a secvenţelor-generic (pline de pistoale şi de siluete feminine nud) realizate de Maurice Binder. Ce le-a lipsit de obicei acestor ingrediente a fost un combinator pe măsură – adică un regizor capabil (şi lăsat de producători) să investească subtilitate şi gîndire riguroasă în designul audovizual, laitmotivic şi tematic al filmelor. De obicei, regizorii Bond-urilor au fost nişte simpli administratori de manej sau şefi de şantier, şi nu nişte artizani interesaţi de fineţuri. Skyfall este primul episod regizat de un artizan cu pretenţii – Sam Mendes. Şi lucrul acesta sare – plăcut – în ochii apreciatorului sau apreciatoarei de cinema (încă o dată: nu neapărat de James Bond, ci de cinema). Unul dintre lucrurile pe care le-a făcut Mendes a fost să-l ia, ca director de imagine, pe Roger Deakins – cel mai artiste semnatar al imaginii de care a avut parte seria Bond, cu excepţia lui Claude Renoir (nepot al pictorului şi nepot de unchi al marelui regizor), care a lucrat la The Spy Who Loved Me (1977). Deakins nu era omul care, ajuns de pildă la Shanghai (unde Bond urmăreşte un asasin), să scoată de-acolo doar vederile turistice cerute de tradiţia seriei; din cele cîteva scene de acţiune plasate acolo, el a compus un fel de nocturnă vizuală – toată numai ideograme de neon, suprafeţe reflectorizante, culori scurse şi umbre chinezeşti –, o bucată de cinema cvasiabstract aşa cum n-a existat niciodată în vreun Bond în afara secvenţei-generic. Apropo, cea de-aici (creată de Dan