„Fac ce vreau aici, în cartier!“ îmi spunea deunăzi un copil de 12 ani. „A înnebunit profesorul. Acum ne dă şi de citit. De parcă n-ar fi de-ajuns televizorul şi computerul!“ se arăta indignată o fetiţă de aceeaşi vîrstă. „Ce aia a mea vrei? Ia mai du-te-n pisici!“ îi striga un copil suav, de vreo 6 ani, unui tovarăş de joacă. Toate cele trei exclamaţii reţin în ele atît elemente ale mediului privat, cît, mai ales, ale celui public. În primul caz, este evidentă influenţa „găştii“, a nevoii de a însemna ceva într-un grup de copii, dar se poate ghici şi un părinte autoritar, slab educat, pentru care legea nu prea contează. În cazul fetei, e vorba atît de o anume frondă, cît şi despre tipul de educaţie primit anterior: în faţa televizorului, a computerului şi foarte rar – sau niciodată – în bibliotecă. Iar băiatul de doar cîţiva ani care înjură nu din fascinaţie pentru exprimarea interzisă, ci din obişnuinţă, e evident sub influenţa unui adult pentru care vorbirea colorată e o constantă. Oare unde sînt cei şapte ani de-acasă în exemplele de mai sus? Cum arată ei, mai există sau sînt o simplă expresie care ţine de o realitate vetustă, şi nu de lumea în care trăim?
La oraş (şi mai puţin la sat), în mod ideal, copilul creşte în familie pînă la 3 ani, după care trebuie înscris la grădiniţă. Educaţia preşcolară începe aşadar mult mai devreme decît în trecut şi are un rol foarte important pentru evoluţia şcolară ulterioară. Dar, în condiţiile în care concediul mamelor este de doar doi ani, cum se acoperă anul de tranziţie? Cine are grijă de micuţul care se află în plin proces de descoperire a lumii? Răspunsul nu mai este neapărat „bunica“, fiindcă modelul tradiţional de familie e tot mai desuet, ci mai curînd „bona“. Or, bona nu e responsabilă de viaţa interioară a celui mic, nu trebuie să fie cultivată, nici empatică, ci doar atentă la cele exterioare: igiena, mese
